Observ, fugitiv și cu ochiul liber, că de Sfântul Valentin, adică pe 14
februarie, adică de ziua îndrăgostiților, unii compatrioți, în loc să se iubească
și să se însiropeze cu esențe dulci-amoroase, găsesc timp și le vine cheful doar pentru promovarea
Dragotebelui: ”adevărata” zi a dragostii, în care se dă dezlegare la iubit, și
nu la unul oarecare ci la, ăla, adevărat, frumos, plin de eschivă, ambiguitate
și interese, etc.
”Iubește românește!” Adică, cum?
Ce înseamnă a iubi românește? E mai bine? Nu mai întreb dacă este o iubire
superioară, dar dacă tot ne lansăm în activarea unei tradiții ”multiseculare” de
care nu a auzit nimeni până acum 10-15 ani, e bine de știut... Personal, de sărbătoarea
Dragobetelui am auzit cam de când Sfântul Iubirii occidentale și-a băgat coada în
calendarul sărbătorilor cu impact emoțional/ comercial.
Am studiat campaniile on-line de denigrare ale lui Cupidon în favoarea lui Dragobete, de ziua căruia se logodesc
păsările, dar nu am înțeles nimic. Nimic mai mult de o contră răutăcioasă, un
fault grosolan în careul iubirii universale.
Da, și tot nu-mi este clar de ce n-ar fi optim să ne iubim și de Sfântul Valentin,
dar și de Dragobete, dar și de Sfântul Gheorghe sau de ziua Cuvioasei Paraschiva,
în aceeași măsură și cu aceeași intensitate? De unde apetitul pentru
interdinții? Din iubire?
Atâta timp cât există iubire, mai contează că e 14 februarie sau 14 iunie? Ne
iubim și atât! Și dacă tot e prilej de sărbătoare, să sărbătorim, fără să
scoatem ligheanul cu zoaie să-l aruncăm pe fața celor care, de bine de rău,
cultivă romantismul, nu doar iubirea brută, de crâng.
Cât despre felul
de a iubi al românilor, fiind o temă atât de vastă, o vom trata, pe îndelete,
altădată, poate chiar de Dragobete, că așa e amorul românesc, mai mult teoretic, platonic, iluzoriu, declarativ, mai puțin aplicat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu