Lacrimosa

Iubirea este sublimă, dar dragostea poate fi, pe alocuri, înspăimântătoare. 

Încotro?

În față doi tineri se giugiulesc făcând abstracţie de acneea care le împodobeşte cu generozitate chipul. Nu sunt spălaţi pe dinţi, iar asta de vede pentru că-şi zâmbesc tâmp. Specific exaltării feminine, ea îşi trece mâna prin părul unsuros aşa cum ar întinde o mamă grăbită nutella pe pâine pentru micul dejun. Gestul lipsit de grație are o funcţie ambiguă, pe lângă cel de invitaţie la hârjoneală, parcă ar mai avea ceva în plus, poate cel de alungare a bucățelelor de mătreaţă prinse pe firele decolorate. Dar nu văd până acolo ca să-mi asigur bănuiala. El sigur nu are cojiţe. Părul rar, tot mai rar, ciudat de rar pentru vârsta lui, mă ajută să-mi construiesc o certitudine. 

Citesc împreună de pe telefonul lui, care e mai mare, citate la modă de pe facebook, postate de oameni la modă, obsedați de propria lor imagine, care imită strâmb creatori autentici, alungați în uitare. Este uşor să scrii despre dragoste din perspectiva iubirii, singura problemă e că atunci când citeşti despre iubire şi eşti îndrăgostit, citeşti degeaba, nu înţelegi nimic, râzi, fără de bucurie. Se ţin de mână, legați, aşa cum sunt legate părţile unui covrig rupt.

Încotro? În dreapta. 
O familie semitânără cu copil mic. Trei smochine. Desigur, copilul este lipit de o tabletă. Mama fericită în puţinul care-l extrage din această secundă, tatăl absent are mâna înfundată până la încheietură într-o pungă de back rolls pe fundul căreia gâdilă ultimele firimituri din porția simbolică. Le gâdilă și le pescuiește, după care-și linge degetele cu o poftă care povește mai mult decât vreau să știu. 
Apariţia mutului îl trezeşte din reverii monocolore. Mutul, omniprezentul vânzători de produse inutile. Vrea un breloc pentru ”viitoarea mașină”, iar fetița este extrem de încântată de perspectivă, de el și, desigur, de achiziția dintr-un viitor care nu are nimic în comun cu dorințele lor. Și a fost sădit primul grăunte al dezamăgirii. Să cadă ploaia, și iată primele semne: cu degetele unsuroase pipăie toată marfa și se arată nemulțumit de anumite detalii,  ba că aici nu se vede bine scrisul, ba că nu se închide bine capsa, ba că, ba că.

Încotro? În stânga o doamnă, o doamnă care citește dilema veche. 
O intelectuală. După felul în care ține ziarul, profesoară de liceu. Se ține de ziar, ca și cum acesta ar fi o cracă. Mâna dreaptă caută fără odihnă capătul de bici, arătătorul șerpuitor  pe care l-ar folosi până ar ieși sânge din pielea ucenicilor ei, cei care din lipsa de înțelegere a lucrurilor se îndreptă spre abisul ratării. 
Este greu să te lupți cu un sistem care a prins forma unui câine jigărit, dar care-ți inspiră milă, chiar dacă știi că javra a dat de gustul cărnii crude de copil. Justificarea perpetuă a slăbiciunii. Este o zână născută într-un loc în care recunoștinţa este o buruiană nedorită, erbicidată metodic cu impostură.

Iubirea este sublimă, doar că, pe alocuri, dragostea devine un generator de coşmaruri. Încotro? 
În mine. Închid ochii şi mă cufund în iubire, în iubirea pentru tot şi toţi. Sincronicitate perfectă,  playlistul a ajuns la Lacrimosa, cântecul care mă urmărește chiar și în stare delta.

Lacrimosa dies illa
Qua resurget ex favilla
Judicandus homo reus.
Huic ergo parce, Deus:
Pie Jesu Domine,
Dona eis requiem. Amen.

Îndurerată va fi acea zi
Când din ţărână se va ridica
Omul vinovat, pentru a fi judecat.
De aceea, iartă-l, Dumnezeule,
Milostive Isus, Doamne,
Îngăduie-i odihna. Amin.