rămân, român

Mai mult ca altădată, am folosit ultimele zile din anul trecut pentru introspecție, analizând pe îndelete întregu-mi spectru existențial. 

Și asta, pentru că am tot mai multe dubii referitoare la eficiența acțiunilor mele profesionale, pentru că am obosit, pentru că oamenii din preajmă mă dezamăgesc constant, pentru că toți vor schimbare, dar să nu se modifice nimic, pentru că viața e tot mai grea… Și, la urma urmelor, de ce să mă gândesc mai mult la alții în loc să mă gândesc la mine, așa cum scrie în rețeta ”succesului” zilelor noastre?!

Și tot scotocind în memorie, am dat peste o întâlnire pasageră cu o bătrână, care de fiecare dată când mă întâlnea ținea să-mi spună, într-o formulă de epilog fatidic: ”e vremea lor, n-ai ce să faci, decât să aștepți!”

O femeie interesantă, dar cu care nu empatizam suficient pentru a pune întrebări care să conducă la o conversație elocventă. 

Cumva, intuiam unde bătea, motiv pentru care amânam întrebarea ”vremea, cui?” cu tot, cu efectul răspunsului atotcuprinzător ”vremea proștilor!”

Dacă bătrâna trecută prin vâltoarea istoriei contemporane ar avea dreptate, atunci, e clar că a trăi în vremea proștilor presupune un efort suplimentar din partea celor care sunt în… tabăra opusă, pentru că mecanismele de organizare și asociere ale acestora înghit schemele complicate care au la bază cutume și înalte valori morale.

Cu alte cuvinte, e greu să te bați cu dreptatea prostului, care trăiește certitudinea că le știe pe toate, că o alfabetizare incertă, câteva noțiuni de aritmetică și alte două diplome cumpărate, îi conferă autoritatea de a împărți și împărăți o halcă din lume.

Însă din când în când, apare o eroare în această ”lume a lor”, o evidență care răstoarnă orice argument, în cazul meu, acum, aici, o altă probă din memorie, materializată într-o fotografie făcută anul trecut într-un sat sibian, o ilustrată tristă care poartă amprenta prostiei și care mă determină să rămân ca român pe baricadele emancipării prin cultură și educație.