S-a mai prăpădit un tur de campanie
electorală. S-a dus, ca și când n-ar fi fost vreodată. Este firesc, viața este
alcătuită din etape succesive, înțeleg asta, motiv pentru care n-am să bocesc
închiderea spectacolului penibil gângăvit de cei paișpe moțați ai neamului,
mânați în marea luptă a demolării naționale.
Atât cât mi-a permis timpul, am
urmărit oferta proiectelor de țară. Ar fi fost normal să fiu mult mai atentă,
mai dedicată analizei de nevoi personale ale tuturor celor care pretind cea mai
înaltă demnitate publică, însă, datorită faptului că trăiesc în țara pe care ei o
gestionează de 25 de ani și mai bine, sunt, la rândul meu nevoită să-mi consum energia pentru a supraviețui
de la o zi pe alta, de la o campanie la alta...
Recunosc public că mi-ar fi plăcut să
identific un personaj politic feminin congruent cu sistemul de valori generat de principiile de bază ale naturii umane evoluate, dar din păcate, oferta a fost între nesatisfăcătoare
și înfricoșătoare…
Aceste rânduri le scriu din
instinct civic, pentru a păstra câteva secvențe care mi-au
rămas în memorie și care au contribuit activ la îndepărtarea de toate opțiunile
(im)posibile.
Ieri, ultima zi de campanie. În
Sibiu, halloween, după-amiază, început de week-end, mă grăbesc spre salonul de
manichiură, unde am o programare și risc o întârziere. Lume, mai multă ca de
obicei, pe caldarâmul ce duce spre ”centru”. Fac un soi de slalom, însă nu pot
să nu observ că mai toți au ceva în comun: foarte bătrâni, foarte triști, cu foarte multe dioptrii. Haine cenușii, pași târșiți, priviri pierdute.
Încotro, batalioane de zombi?
Răspunsul l-am primit la salonul de cosmetică, cu
plasme pe toți pereții, în care se urmărea cu sufletul la gură, secvențe din piața
mare unde Iohannis se întâlnea cu dragii lui sibieni. Fain, însă, nu l-am văzut
pe Iohannis, ci mai mult pe madam Turcanu, îmbrăcată într-un fel ciudat, care
mi-a amintit de urzeala tronurilor, de costumele personajelor care se tot
pregăteau de iarnă, pe întinderea a mai mult de 4 sezoane și patru continente. Se juca de-a
empatia cu sărmanii. Microfonul în mâna stângă, iar mâna dreaptă îndreptată, undeva, către un viitor incert pentru toată lumea. O păpușă cu cap de porțelan, cu care nimeni nu vrea să se joace. Pe Iohannis, nu l-am văzut,
deloc.
Ajung acasă, televizorul mergea
pe turație maximă. Toți ai mei căutau în deșert răspunsul, cheia, personajul
reprezentativ. Pe toate posturile, Udrea, cu justificări la justificări, cu
amenințări la amenințări, cu franjuri, regrete și o supradoză de frustrări. Nu
mai e în halatul alb cu care s-a îmbrăcat pentru poza de album electoral, în
care joacă rolul asistentei obraznice pusă pe șotii și așteptând atenții.
Alb, prea mult alb, prea multă
platină, prea evidente mesajele seducătoare cu iz electoral. 2 genunchi expuși
pe afișele electorale strecurați între umerii umflați ai contracandidaților. Ce
emoție, ce suspin! Nu m-a convins, nu o votez. Pentru mine, nu e bună de
președintă și o asociez cu pasărea aceea alba-neagra, vrăjită de toate
tinichelele strălucitoare, pe care le fură și le ascunde în împletitura
complicată a cuibului. Elena Udrea este o coțofană albinoasă care dă târcoale
ultimului licăr de speranță din grădina Carpaților.
Deschid calculatorul, mă conectez
la internet, adică mă conectez la Monica Macovei. L-aș vota pe cel care i-a
făcut campania. Un deștept, dar care lucrând cu materialul clientului, s-a auto-condiționat, iar efortul i s-a prăvălit în abis, anulat de personajul în discuție, extrem
de impersonal, rece și calculat ca un cyborg intergalactic, care a lucrat un
cincinal la anularea de sine.
Am scris aproape o pagină. Mă
opresc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu