aplaudaSIA - atât cât este nevoie

Știi, momentul acela în care se închide un spectacol, indiferent de gen, și în care, dacă spectatorii au stat jos, la final aceștia se ridică pe picioarele din spate și aplaudă, așa fără discernământ, mult și lălîu? Făcând parte din grup, te ridici și tu, pentru că nu este frumos și nici democratic să nu te supui gustului majorității. În astfel de momente, după ce accepți vox populi, nu se poate să nu te gândești cum vede cel de pe scenă întreaga manifestare lăuntrică și, din cele câteva variante posibile, alege una:
fie că publicul s-a plictisit și că abia așteaptă să evacueze sala, ca în timpul unei alarme de incendiu de la mințile mult prea înfierbântate de la procesarea mesajului subliminal al actului artistic,
fie că spectatorii suferă de delir,
fie că cei prezenți și-ar da și viața de dragul artiștilor (chiar dacă s-au umilit pentru a face rost de invitații, pentru a nu plăti biletul),
sau că publicul ridicat de valul entuziasmului este atât de needucat și insensibil, punând în dificultate performerul prin crearea unui chei de închidere, extrem de tristă, prin exagerare.

Acesta este unul din motivele pentru care de la o vreme ocolesc sălile arhipline de feedback plisat. 

Totuși, pe lumea asta există artiști fabuloși, inspirați și revoluționari, capabili să ridice nu o sală în picioare, pentru că nu acesta este scopul, ci level-ul performanței artistice la nivel planetar (sau oriunde altundeva unde există formă de viață identică cu cea de aici). Un astfel de artist este Sia, cea care prin ultimul ei single, Chandelier, a schimbat macazul unui gen, ridicând atât de sus ștacheta, dar mai ales pretențiile publicului cunoscător, pentru mult timp de acum înainte.

Punerea în scenă și detaliul întregului moment compune o partitură simplă, în perfectă armonie cu Tot.