Fumam, beam cafea şi discutam despre metafizică, despre
monadă, subzistenţă, ipostază şi persoană. Apoi firul poveştii ne ducea către
cosmologie, apoi săream către analiza libertăţii şi a necesităţii. Ne legănam
sufletele pe balansoarul nemărginitului şi depănam impresii despre teoria
complexelor culturale. Nu ne plictiseam niciodată unul de celălalt şi mereu se
mai ivea un subiect asupra căruia vroiam să descoperim şi părerea celuilalt; un
regal al sistemelor bazate pe judecata de valoare asupra lumii, de la optimism
la indiferentism, apoi plonjam în vena caldă a existenţialismului.
Câteodată se întâmpla, ca după câteva secunde de tăcere
să-mi spună:
Ne-am întâlnit atât de târziu. Nu mai am mult de trăit, din
acest motiv extind fiecare secundă. Din timpul meu au rămas doar secundele...
Refuzam această realitate, deoarece nu aveam unde să mă ascund de dispariţia
fizică iminentă, înainte ca toate cuvintele să fie rostite. Încercam atunci, ca
şi acum, strania senzaţie de gol, de spaţiu gol în suflet, ce nu poate fi
completat de nici o altă prezenţă, niciodată.
O astfel de realitate anulează expresia de fost prieten, ca
şi pe cea de fost profesor. Pentru totdeauna Giani Halmaghi este prietenul meu.
I-am propus, la un moment dat ca toate discuţiile dintre noi
să se coaguleze într-un text scris. A râs. Cine
să le citească? Eu ţi le spun ţie, iar dacă tu crezi că vor fi ascultate,
transformă-le la un moment dat în poveşti. Omul contemporan coboară de pe
Golgota, înapoi, în peştera mistică.
Şi chiar dacă ştiu că dorul face parte din categoria
sentimentelor inferioare, din genul celor care nu te lasă să accepţi prezentul
pentru că o parte din sufletul tău a rămas în trecut, recunosc că îmi este dor
de prietenul şi maestrul meu. Îmi este dor de bunătatea lui şi de felul natural
în care trecea peste ignoranţă, fără să o judece şi peste indolenţă, fără să o
condamne.
Relaţia de prietenie cu Giani mi-a confirmat faptul că
dincolo de inadvertenţele evidente dintre doi oameni, există un flux magic,
puternic şi indestructibil care îi adună pe toţi cei care se aseamănă, pe toţi
cei care sunt pe aceeaşi lungime de undă energetică.
Sunt oamenii care apar în viaţa noastră atunci când avem mai
multă nevoie de înţelegere şi de confirmare că suntem pe drumul cel bun, chiar
dacă aceasta este greu. Sunt oamenii care apar din senin când rătăcim copleşiţi
de gânduri şi înecaţi de lacrimi, doar pentru a ne spune că “totul va fi bine”.
Sunt oamenii care, indiferent cât de departe se află, ne conferă garanţia că nu
suntem singuri, în nici un plan, în nici o lume.
Vreau ca acest gând să-ţi fie cântec de dor în Lumea de Dincolo -
acolo unde eşti - din Lumea de Aici, de unde, încă, sunt!
http://www.alternativaonline.ca/IonHalmaghi.html
Comentarii
Trimiteți un comentariu